jurnal-de-gaijin

Băi, am reapărut. Adică, vorba era că blogul ar fi trebuit închis, că și-a pierdut rezondetrî-ul. Gaijinul s-a returnat pe meleagurile natale, în patria mioritică, bălțată de flegme pe trotuar, înecată în praf și isterie . Dar îmi dau seama că îmi lipsește blogul, așa că m-am hotărît să-l resuscitez. Nu știu cît de des am să scriu aici, dar măcar scot blogul din comă.

Acuma urmează scuze. Că am avut cititori care așteptau să mai scriu și eu am dispărut ca măgarul. Că am avut multe comentarii la care nu am răspuns. Că am promis niște lucruri unor oameni și nu m-am ținut de cuvînt. E din cauza nebuniei generale în care am fost înainte de a pleca din Japonia. Am fost așa de agitat și ocupat încît era cît pe ce să plec în papuci de acolo.

Uite de ce îl iubesc eu pe Murakami:

"If there is a hard, high wall and an egg that breaks against it, no matter how right the wall or how wrong the egg, I will stand on the side of the egg."

 (din discursul de acceptare al unui premiu literar la Ierusalim )

Poate că o fi prea mult estrogen în apa potabilă, sau poate că din alte cauze, dar e cert că japonezii sînt dezorientați sexual. Au uitat că sînt bărbați. Poartă poșete și haine roz cu strasuri, își pensează sprîncenele, își pun agrafe în păr. Și asta nu e tot: conform unui sondaj făcut de Panasonic , din ce în ce mai mulți bărbați fac pipi așezați pe WC.

Se pare că în 1999 `doar’ 15% dintre ei făceau chestia asta, însă în 2007 aproape jumătate din bărbații japonezi fac pipi ca fetițele.

Mai mult, ca să intre și mai bine în legătură cu latura lor feminină, urmașii samurailor au început să poarte sutiene.

Sexy, nu-i așa?

Edit : Doritorii iși pot cumpăra sutiene de aici:

http://item.rakuten.co.jp/wishroom/mensbra/

 Nu prea se fac găinării, nu-ți fură nimeni portofelul în autobuz . Nu merită. Aici vin cu excavatorul, scot ATM-ul cu totul și îl încarcă în camion . Și duși sînt, cu zece milioane de yeni cu tot . Profesionist !

Am crescut cu casete audio prost înregistrate, care zăceau de multe ori într-o pungă şi miroseau a vodcă.
Punga cu casete avea o identitate fragilă: mereu dispăreau şi apăreau alte muzici. Pe unele le recuperai, altele nu ştiai cui să le dai înapoi. ‘Bă, e la tine caseta mea cu Gentle Giant?’

 

Cîteodată ţi se strecurau în pungă nişte casete perverse, fără stăpîn, pe care nu scria nimic, cu muzică pe care nu o ştiai, dar îţi plăcea la nebunie. Le ascultai la toate bairamele, întrebai pe toată lumea, dar nimeni nu recunoştea trupa. Cîţi ani n-am ascultat, fără să ştiu cine e, cît de des m-am întrebat cum îl cheamă pe meseriaşul ăsta…

Discover Various Artists!

 

Între timp, am aflat. Am aflat şi de Ian Dury, şi de Peter Gabriel şi de alţii. Casetele nu le mai am de mult, dar acum ştiu ce era pe ele. Îmi mai rămăsese un singur mister de lămurit şi i-am dat de cap azi. Mai ţine minte cineva caseta cu muzică portugheză? Erau Madredeus.  Gata, i-am găbuit şi pe ăştia. Dar aşa m-a pălit un saudade după vremea aia dezlînată şi fără griji…

 

Asta să fie carne de pokemon?

Am descoperit, cu uimire şi bucurie că filmul care a făcut atîtea valuri la noi, 4-3-2, se numără printre cele mai bine închiriate filme în Japonia . Lucrul e cu atît mai surprinzător cu cît gusturile locale în materie de cinema sînt foarte dubioase şi arareori depăşesc limitele mainstream-ului.

 

Vine un moment în care pur și simplu nu te mai entuziasmează ideea de a vedea încă un templu vechi de o mie de ani sau cine știe ce grădină faimoasă. E vremea pentru o doză serioasă de adrenalină.

 

Întru satisfacerea nevoiei sus numite, ne-am suit în autobuz și ne-am dus două județe mai la dreapta, la Nagashima Spa Land. Numele e înșelător, să nu crezi că ne-am dus la băi; ne-am dus la parcul de distracții. Unde:
-ne-am dat în avionașe

 

-ne-am dat în space-shot

 

-ne-am dat sistematic în șase roller-coastere

 

-și ne-am dat în năstrușnicia asta,

care e scoasă direct din coșmarurile cu lifturi. Spectaculos.

Ne-am urcat pentru prima oară într-un roller-coaster de lemn. Auzisem că ar fi mult mai mișto decît cele din metal, dar sincer să fiu nu m-a impresionat foarte tare.

 

 Atracția principală a parcului e balaurul de oțel, unde ai parte din plin de adrenalină și țipete din rărunchi. Fiorul e și mai aprig cînd știi că a existat un accident acum cîțiva ani — a căzut o roată de la un vagon.

 
Balaurul te azvîrle cu 150 km pe oră, chestie care are 2 efecte bizare: îți sar lacrimile mai ceva ca în anime (din cauza vîntului) și iți curg balele. În plus, cind te dai jos arăți ca după un face-lift, cu toată pielea feței întinsă către ceafă. Asta nu te împiedică să rîzi ca un apucat.

Mai vreau!

 

Edit: ca termen de comparație, turnul BRD din Piața Victoriei are 87 de metri. Balaurul are 97 de metri.

 

Sîmbăta jilavă începuse să prindă o umbră verde de mucegai, din pricina umezelii. Ne trebuia o gură de aer proaspăt şi am dat o raită prin cartierul chinezesc, de fapt cîteva străduţe înţesate de tarabe cu mîncare. Lumea se calcă în picioare ca la bîlci, iar vînzătorii puşi pe jecmăneală îşi strigă marfa. Pe ici şi colo au scos şi mese, ca să te poţi aşeza. Sînt lipicioase şi te-ai aştepta să fie pline de căcaţi de muscă. Dar în oraşul ăsta nu prea sînt muşte. Mîncarea e bună, dar din păcate la toate tarabele se vînd aceleaşi sortimente. Nimeni nu pare dispus să rişte distrugerea monotoniei. Se pare că au nimerit reţeta de succes şi nu se îndepărtează de ea.

Odată puse burţile la cale, a venit vremea să intrăm şi prin magazinele aproape ascunse în spatele tarabelor. Înăuntru e … plin de chinezării. Nu ştii dacă să te umfle rîsul sau să te întristezi cînd vezi pisicile din porţelan ieftin, briz-brizurile roz şi şlapii care duhnesc a cauciuc. De menţionat şi ursul panda care dansa lambada , dragonul de hîrtie creponată, conservele cu spam chinezesc care mi-au amintit de copilărie (Le mai ştie cineva? Scria "luncheon pork meat" pe ele). Amatorii pot găsi ceaiuri de ginseng , nunchaku-ri, sosuri cu nume misterioase şi ouă de o mie de ani. Nu lipseau costumele de Kung-fu, adică nişte haine de-alea cum poartă Cichi-Chan în filme. Aş fi vrut şi eu, dar în Bucureşti sigur nu poţi purta aşa ceva, că te arată lumea cu deştu’. Am mai admirat şi alte haine chinezeşti cu aer tradiţional, mişto se îmbrăcau oamenii ăştia! Păcat că toate erau din poliester 100%.

Piesa de rezistenţă a fost însă un bibelou care-l înfăţişa pe Mao. Am crezut că nu văd bine, dar, în cazul în care nu-l recunoşteai, avea şi subtitrare: 毛沢東. Adică Mao Zedong, dictatorul comunist. Cumpără oare cineva asemenea oroare de bibelou? Şi dacă da, unde îl pun? Pe birou? Ascuns în dulap? La W.C.?