jurnal-de-gaijin

Ah, parşivitatea cumpărăturilor pe card! Gestul relaxat cu care scoţi cardul şi plăteşti de parcă n-ar fi vorba de banii tăi! Iluzia că n-ai cheltuit nimic, cînd de fapt ştii bine că de fapt tot ce obţii este o amînare!

De cîteva zile ne învîrtim printre aparate cu nume ce par total nepotrivite: maşini de spălat Toshiba, frigidere Sharp şi becuri Panasonic.* Electrocasnice hi-fi! Nu există mai nimic de import în domeniul ăsta, pentru că produsele ne-japoneze sînt tratate aproape cu dispreţ. Chiar azi un vînzător ne-a spus că putem cumpăra liniştiţi o maşină de spălat făcută de "Toshiba-san", dar în nici un caz nu ne recomandă LG (şi aici s-a văzut o umbră de dezgust în ochii lui).  E drept că maşinile lui Nea Toşiba au "senzor de anotimp" în funcţie de care selectează automat  programul, dar tot cu apă rece spală! A, şi frigiderele Panasonic care au înăuntru… ce feerie… leduri albastre.

Acum nu ne rămîne decît să aşteptăm cu aprehensiune ziua în care va trebui să şi plătim toată distracţia.

---

*OK, de fapt se vînd sub numele de National, dar sînt produse tot de Matsushita.

Să vezi şi să nu crezi, în Japonia se fură fier. De prin parcări, parcuri sau pe unde se mai găsesc chestii demontabile. E drept, nu s-a ajuns la rafinamentul de la noi, unde dispar capace de canal sau chiar uşi de lift. În rest, povestea e aceeaşi: la centrele de reciclare nu te întreabă nimeni care e provenienţa fierului, îţi iei banii şi te-ai cărat.

Noi dăm imediat vina pe ţigani, pentru că românii, ştie toată lumea, sînt un popor harnic şi cinstit şi nu se ţin de potlogării din astea, nu-i aşa? Ei bine, tot aşa şi japonezii şi-au găsit îndată ţapul ispăşitor şi s-au repezit să dea vina pe chinezi şi coreeni. Din cîte am priceput eu însă, nu există nici un fel de dovadă incriminatoare împotriva lor. Dar nu contează, vinovatul trebuie să fie întotdeauna din grupul celorlalţi, nu poate fi dintre ai noştri. Noi (indiferent de cum defineşti acest "noi") sîntem cei neprihăniţi şi oneşti, iar pentru asta avem nevoie să ne uităm de sus la alţii, fie ei ţigani, evrei, chinezi, coreeni, negri… 

Distrează-te cu mp3-urile din dreapta! 

…Trenul ne-a dus pînă în Osaka, unde am fost cazaţi pentru o noapte la hotel. După pisoarul buclucaş (despre care am povestit în partea I), am intrat pentru a doua oară într-o toaletă de cînd venisem în Japonia. Auzisem zvonuri, e adevărat, dar nu prea le credeam. Acum vedeam însă cu ochii mei un WC high-tech, cu un mini-panou de comandă într-o latură. Ca o maimuţă care a scăpat în laborator, am început să apăs pe toate butoanele…

WC-ul (atunci cînd nu e în stil japonez) e o adunătură de gadgeturi menite să-ţi transforme statul pe budă într-o experienţă unică.

Aproape universal este colacul încălzit — pare o idee complet trăznită, dar în dimineţile îngheţate de iarnă, cînd te prăvăleşti jumătate adormit pe budă şi simţi colacul cald sub tine, te întrebi cum de ai putut pînă acum să trăieşti fără aşa ceva.

Altă opţiune foarte răspîndită este bideul încorporat. Dintr-un ştuţ (care nu ştiu cum, dar cică se curăţă automat) ţîşneşte un jet de apă călduţă care te pocneşte fix între fese. Are rol nu numai de curăţare, dar şi de masaj anal. Pe bune. Pliantele promoţionale spun că e recomandat constipaţilor. De pe panoul de comandă, sexul frumos poate selecta un unghi diferit al jetului, care le spală zonele intime. Nu le recomand bărbaţilor să experimenteze cu opţiunea asta, pentru că apa vine cu presiune destul de mare şi te nimereşte acolo unde doare mai tare. Evident că după ce te spală ca pe un bebeluş, WC-ul ştie şi să te usuce.

Dacă nu ştii japoneză, nu trebuie să-ţi faci probleme prea mari, pentru că butoanele importante sînt marcate cu desene lămuritoare [link].

Dotările budelor futuriste nu se rezumă doar la asta. Capac cu fotocelulă, care se ridică automat cînd te apropii, lumini, dacă vrei să studiezi rezultatul şederii pe budă, ventilator pentru eliminarea mirosului şi o mulţime de alte năzdrăvănii, unele mai fanteziste ca altele. Cred că deja îţi poţi imagina că la unele modele apa se trage automat cînd te ridici, sau că melomanii pot să-şi asculte mp3-urile preferate direct de pe un card SD de memorie.

Cînd o să apară modelele cu acces la Internet prin fibră optică, mă mut în budă.

WC-ul tradiţional japonez e ceea ce noi cunoaştem sub numele de "budă turcească", adică trebuie să te aşezi pe vine. Destul de incomod, dar cu toate astea toalete japoneze există în multe case chiar şi acum. Cică ai randament mai mare în poziţia asta, dar te loveşti totuşi de o problemă cam mare: e imposibil să citeşti sau să faci sudoku atunci cînd stai ciucit pe vine! Bănuiesc însă că frustrarea asta i-a atins şi pe ei, pentru că de curînd am descoperit adaptorul de budă. Îl aşezi peste latrină şi… voila, ai toaletă europeană! Imaginează-ţi un  fel de oliţă, dar de dimensiuni mari şi fără fund, pe care o pui deasupra WC-ului şi pe care poţi sta. [link]

La budă nu intri desculţ sau în papucii de casă! Evident, nu intri nici în pantofi, pentru că pe ăia i-ai dat jos în momentul în care ai trecut pragul casei. Pentru toaletă există papuci anume desemnaţi. Ne trebuie şi nouă o pereche, dar n-am găsit ce vrem. În Japonia, totul e kawaii (drăgălaş) [link], iar pe de altă parte, papucii trebuie să fie tematici. În concluzie, căutăm unii cu iepuraşi care fac căcăreze. Pînă acum, singurii candidaţi cu oareşcare potenţial au fost o pereche cu un îngeraş care face caca (destul de banal…)  şi încă unii cu un iepuroi care zice: "Fă-ţi treaba pe îndelete!". Mai căutăm. 

Pînă la sfîrşitul lunii trebuie să ne luăm tălpăşiţa din cămin, aşa că  distracţia noastră principală în momentul de faţă e vînătoarea de casă.

Arme: cît mai mulţi bani şi două-trei butoaie pline cu răbdare.
Metodă: ţopăi de la o agenţie imobiliară la alta, te uiţi pe ofertele expuse în geam şi alegi cea mai ieftină garsonieră pe care o gaseşti. Intri şi ieşi imediat, pentru că respectiva garsonieră "s-a dat" (sau nici n-a existat vreodată).
Pradă: nici una deocamdată.

Mai iei o duşcă de răbdare din butoi şi mergi la următorii. Dobitocul de serviciu te întreabă cam cît eşti dispus să plăteşti chiria. Cu coada între picioare, îi spui o sumă care oricum ţi se pare exorbitantă. Reacţia dobitocului e să îţi rîdă în nas, pe cît se poate de politicos, şi să te anunţe că la banii ăştia ai slabe speranţe să găseşti ceva. Din spate apare un alt individ, cu faţă de yakuza şi dinţii îngălbeniţi de tutun, care pufneşte şi mormăie că e pierdere de timp să-ţi caute ţie casă pentru asemenea sumă.

Mai faci doi paşi şi intri în altă agenţie. Alegi o casă drăguţă, relativ ieftină şi aproape de şcoală. Tipul îl sună pe proprietar şi îi spune că are un potenţial client. Totul pare să meargă bine pînă cînd proprietarul aude cuvintele "student străin". Cerul i se prăvăleşte în creştet. Cum să dea el bunătate de casă la nişte gaijini împuţiţi si neciopliţi! Întoarce brusc foaia şi pretinde că şi-a găsit deja chiriaş.

Mîine o luăm de la capăt.